Primii ani

Primii ani din viaţă i-am petrecut la bloc, între betoane, norocul a fost că aveam un stadion de fotbal exact în spatele blocului şi ne strecuram pe teren pe sub tribune :-)) Mai aveam şi un punct termic în spatele blocului de care se sprijinea o vie înaltă de câţiva metri şi care, datorită poziţionării ei, ne folosea drept “cazemată” făcută din pături, evident.

Eram o fetiţă frumoasă, dar rea, cât şapte mii de draci, vorba mamei. De pe la câteva luni de viaţă, mama mă lăsa în grija unor vecini de la etajul doi, nemţi amândoi, care mă iubeau tare mult, ca şi când aş fi fost nepoata lor. Ota (aşa îi spuneam bătrânelului, prescurtarea în germană a bunicului) mă scotea la plimbare în fiecare zi de când am început să fac paşi şi era mândru nevoie mare când toată lumea îi lăuda “nepoţica”, adică pe mine. Soţia lui plecase în Germania, la un moment dat, şi el rămăsese singur. Aveau doi copii, căsătoriţi la casa lor, dar tot noi aveam grijă de el. Pe lângă faptul că avea grijă de mine era şi un om de milioane, iar acum, regret amarnic că nu am mai apucat să îl văd măcar o dată înainte să plece dintre noi. În ultimii ani se mutaseră toţi ( şi copiii cu familiile lor) în Germania şi nu l-am mai văzut.

Ţin minte cum fugeam de acasă de la 3, la el la etajul doi, să-mi facă “pită cu rama” (pâine cu margarină) pe care o luam cu mine în curtea blocului la joacă. Mama nu îmi făcea ca să nu mănânc în faţa altor copii, deh, aşa era pe vremea aia. Bucuroasă nevoie mare că aveam pita mea cu rama, fugeam jos. Păi ce să mergi la joacă?! Că aveam alt poliţist, la parter, la scara blocului. O vecină care nu făcea nimic altceva toată ziua decât să urle pe noi, toţi copiii din bloc. Şi mă ţinea afurisita aia acolo, în faţa scării, până terminam de mâncat, pe aceleaşi considerente ca şi mama : să nu merg cu mâncare în faţa copiilor.

La nici 3 ani, ai mei m-au dus la grădiniţă. Şi nu orice grădiniţă, cu program prelungit şi cu limba germană. Nu doar că învăţam limba germană, ci era mai ceva ca şi limba maternă, să ne înţelegem. Tante Helga ne dădea germană pe pâine, vorba aceea. Îmi povestesc ai mei că primul lucru ce l-am făcut la grădiniţă a fost să mă împrietenesc cu bucătăreasa! Asta pentru că ai mei făceau rost (că aşa era înainte de 90, pe sub mână, şi nu oricum) de drojdie şi “prietena mea” bucătăreasa ne făcea, langoşi, gogoşi sau te miri ce alte aluaturi, pe post de desert. Aveam dormitoarele la etaj, iar ca să ajungem sus aveam o scară destul de mare de urcat, dar care, pentru noi, era distracţia de pe lume, mai ales că avea şi o forma de semi-spirală cumva. Scara respectivă o foloseam toată ziua, urcam până sus şi de acolo, aşezaţi în fund, până jos nu ne opream, era distracţia maximă. Am fost şi şoim al patriei, că aşa era pe vremea aceea, ori erai şoim al patriei cu cămaşă şi cravată portocalie, ori pionier, în funcţie de vârstă, parcă. Pionier nu am mai ajuns să fiu, dar am şi acum poze cu faimoasa cămaşă portocalie, de şoim.

Tot mama îmi povesteşte cum mă ducea tata, iarna, cu sania până la grădiniţă, pe jos. Şi era destul de mult de mers, acum mi-ar fi groază să mă deplasez atâta drum, pe jos. Dar, pe vremea aceea, pe lângă faptul că nu toţi aveau maşină (ai mei aveau), se circula o zi / o zi, în felul următor : cei care aveau numere pare la maşină circulau azi, iar cei care aveau numere impare, mâine (asta pentru cei ce nu au apucat vremurile acelea).

Am avut o copilărie frumoasă, atât acasă, unde mă jucam cu copiii de la bloc, cât şi la grădiniţă, unde mi-am făcut rapid prieteni. Ţin minte că o singură dată am venit cu tata acasă de la grădi şi plângeam de mama focului, mă bătuse careva. Ajunsă acasă, după ce i-am povestit şi mamei ce s-a întâmplat, tata mi-a spus că e prima şi ultima dată când vin acasă bătută de careva, dacă se mai întâmplă, mai îmi trage şi el o mamă de bătaie, ca să învăţ minte. Nici că am mai venit vreodată bătută acasă de la grădiniţă. Îmi amintesc că mi se spunea cum i-am spart capul unui vecin de la bloc, mai mare ca mine cu vreun an, doi, cu o cărămidă. Şi cică mai eram şi destul de mică. Păi dacă mă enervase . . . :-))

Am fost un copil sociabil, vorbăreţ şi dezgheţat. Adică exact cum sunt acum, doar nu credeaţi că m-am schimbat :-))

Îmi amintesc cu drag de copilărie, aşa frumoasă a fost ! . . .

Advertisements

Începutul

M-am născut într-o toamnă din 1980 şi ceva, într-o marţi dimineaţa. Mama îmi spune întotdeauna că aveam pielea roz, ochii albaştri şi părul blond (sau mai bine spus alb), plin de inele şi că eram o copilă frumoasă şi deloc inocentă sau feminină, cum sunt fetiţele în primii ani de viaţă. Aveam să fiu singurul copil al părinţilor mei care mă iubeau necondiţionat şi mă răsfăţau pe măsură.

Mama provine dintr-o familie săracă cu încă 9 fraţi (nu erau pocăiţi şi nici din Moldova). Pe vremea când încă era un copil, a fugit de pe meleagurile natale de frica cumnatului ei şi s-a stabilit în oraşul unde aveam să mă nasc eu şi unde avea să îşi trăiască tot restul vieţii. L-a cunoscut pe tata la scurt timp şi după o perioadă, s-au căsătorit. De câţiva ani îmi spune că nu a dus o viaţă fericită, chiar dacă nu i-a lipsit nimic. De fapt, îmi tot repetă că i-a lipsit cel mai de preţ lucru: iubirea şi afecţiunea, dragostea şi legătura aceea frumoasă dintre doi oameni. Am întrebat-o de nenumărate ori de ce s-a complăcut în situaţia aceasta (dacă ceva nu suport pe lumea asta, sunt oamenii care se complac în situaţii de rahat din cauza fricii) şi, de fiecare dată, răspunsul a fost acelaşi: “ca să te pot creşte pe tine”. Cu mama, am avut multe discuţii legate de acest subiect şi de fiecare dată îi spun că a greşit. A greşit pentru că exista un Dumnezeu care ar fi avut grijă de ea şi implicit de mine, dacă decidea să fie fericită. Acum ştie că am dreptate, dar atunci îi era frică. Mama nu este firea puternică pe care o am eu, mama este un suflet mare şi plângăcios, care se sperie şi de un tunet, căreia îi e frică să rămână singură în casă. Datorită ei şi a tatălui meu, eu nu sunt aşa, eu sunt tare şi puternică şi de fiecare dată când cad şi ajung acolo jos, mă ridic, mă scutur de praf şi merg înainte.

Tata a fost şi el un copil sărac, dintr-un sat din apropierea oraşului în care locuim acum, rămas orfan de mamă de la 11 ani, cu un frate mai mare, crescut de bunică. În ziua în care am apărut pe lume, bunicul meu s-a îmbătat, pentru că, eram singura fetiţă dintr-o familie cu băieţi. Fratele tatălui meu are doi băieţi, iar eu am fost cea care i-a luminat viaţa bunicului meu, în cele 6 luni cât a mai trăit, după ce m-am născut. Îmi pare atât de rău că nu l-am cunoscut . . . toată lumea îmi spune ce om bun a fost şi ce suflet mare a avut.

De bunici, nu am avut parte, în copilărie. Tata era orfan de mamă de la 11 ani, iar bunicul murise în urma unui infarct, pe vremea când aveam 6 luni. În schimb, mama bunicului, a trăit până când împlinisem vreo 5 ani. Tata îmi povesteşte cum o trăgeam de poale până cădea din picioare. 🙂 Bunicii din partea mamei erau departe, la vreo 300 de km distanţă şi nu prea aveam tangenţă cu ei, mergeam cam o dată pe an, în părţile acelea şi atunci trebuia să luăm toate neamurile la rând, adică cei încă 6 fraţi ai mamei cu familiile lor (diferenţa de 3 fraţi, locuiesc în oraşul nostru vecin). Bunicul meu era un comunist convins, aşa îmi spune mama, şi a murit în 6 decembrie, chiar înainte de lovitura de stat din 1989. Tot mama îmi spune că dacă nu pleca atunci dintre noi, cu siguranţă făcea infarct la revoluţie şi tot se ducea. Singurul lucru ce mi-l amintesc de bunicul, sunt dimineţile când venea neanunţat la noi acasă. Se aşeza pe trepte, lângă uşa de la intrare şi aştepta să audă gălăgie în casă înainte de a suna la sonerie. Trenul ajunge dimineaţa, cândva înainte de ora 6 şi de fiecare dată bunicul făcea la fel, aştepta tăcut, acolo, pe scări. Pe bunica, în schimb, am reuşit să o cunosc mai bine, in sensul că îm amintesc de ea, chiar dacă o vedeam o dată pe an şi deja eram mărişoară, aveam aproape 13 ani când a murit, într-o vară.

Acesta e începutul meu, din momentul când am apărut în această lume. Am multe de povestit, multe cuvinte voi aşterne aici, în timp. Este povestea vieţii mele şi vreau să rămână scrisă undeva, poate, o voi tipări, cine ştie . . .